În ultima vreme am dat peste mai multe materiale despre picioarele balerinelor și durerea ce o implică purtarea poantelor. Mulți nu știu ce presupune să stai pe poante o zi întreagă. Pentru ei baletul înseamnă un tutu drăguț, diafan, de prințesă, iar poantele, accesorii pe care te urci de două trei ori ca să arăți la fel ca păpușile din clasicele cutiuțe muzicale. Lucrurile stau puțin diferit, în realitate.
Poza de mai sus este luată după o zi de lucrat în poante. Poate părea șocant la prima vedere, mulți nu cred că poți avea astfel de picioare, dar pentru balerini această imagine este una obișnuită. Troy Schumacher, balerinul care abordează acest subiect, spune că rănile de la picioare sunt o marcă; este clar faptul că doar o balerină poate avea asemenea picioare.
Cea de-a doua imagine este luată înainte ca balerina să se urce pe poante. Imaginați-vă situația în care o unghie poate cădea exact înaintea unei reprezentații. Tot ce se poate face este să acoperi degetul cu leucoplast și să apari zâmbind pe scenă. În plin sezon, o balerină își poate începe programul la 10 dimineața și îl poate sfârși peste zece ore. Este de neînchipuit cum o pereche de poante, care pot face un picior să arate atât de frumos, produc răni atât de urâte. Mulți se întreabă de ce nu se inventează o pereche de poante care să protejeze piciorul, iar balerina să fie scutită de durere. Adevărul este că forma poantelor a evoluat destul de mult de-a lungul anilor. Taglioni sau Kshesinkaya ar fi fericite să poarte azi o pereche de Gaynor Minden. Desigur, există și protecție pentru degete, tot felul de protectoare din diferite tipuri de material. O pereche de poante poate dura pentru o balerină doar o singură lecție, un spectacol, una sau câteva zile, în funcție de musculatura fiecăreia. Cert este că această artă frumoasă implică și durere. Dar, în ciuda durerii, balerinii găsesc puterea de a ieși pe scenă; Troy Schumacher o numește ”terapia dansului”: starea de spirit se schimbă odată cu evoluția pe scenă. Un balerin poate fi zâmbitor pe scenă, poate părea relaxat, complet sigur pe el în ceea ce face, fericit dansând, iar în secunda doi, după ce a pășit în afara scenei, poate fi total diferit, prăbușit de durere, văitându-se de vreo mână sau vreun picior amorțite. Publicul nu realizează aceste lucruri, ba chiar crede că baletul este ceva foarte ușor. Eu am dat întotdeauna exemplul greutății. Imaginați-vă că trebuie să ridicați ceva foarte greu de jos (un vas plin cu apă, la vreo 30 de litri) cu seninătate pe chip, ba chiar zâmbind, și părând relaxați.
Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care balerinii ar trebui să se bucure de mai multă apreciere din partea publicului și să le fie recunoscute sacrificiile pe care le implică meseria lor, încă de la vârste fragede.
Sursa: We call it ”dance therapy”
Le Ballet 
You must be logged in to post a comment.